(in)autentic

Trăim într-o epocă în care și sinceritatea trebuie să dea bine în poză. Să fii autentic, dar cu lumina potrivită. Să fii vulnerabil, dar cu cana de ceai în cadru, ori cu ceva latte art cvasi-inspirațional. E cumva trendy să spui că “nu ești bine”, dar într-un mod care să arate… bine. În același timp, ai dorința să epatezi. Să dai pe spate followerii, cu minim de efort perceput. Being or not being well should be fashionable.

Autenticitatea a devenit aproape un obiect decorativ. O punem pe raft, o ștergem de praf și spunem “uite, eu sunt sincer”. Dar sinceritatea adevărată nu are un filtru “fade cool”. E stângace, obositoare, incoerentă. Uneori înseamnă să spui prostii. Alteori, doar să taci.

Între timp, aparențele merg brici. Știm exact cum să ne “deschidem emoțional” fără să transpirăm în direct. Facem storytelling despre anxietate, dar cu un ring light mișto în față. E o estetică a vulnerabilității curate. Curată, dar atent regizată.

Eu, unul, am trăit mult timp cu teama de a fi prea. Prea intens, prea emoțional, prea mult. M-am tot ajustat, ca să nu devin o povară. Dar am avut norocul să întâlnesc oameni care au știut să mă conțină, nu să mă micșoreze. Și mi-am dat seama că n-am fost niciodată “too much”... doar aveam nevoie de un spațiu în care să pot fi întreg.

Poate că autenticitatea nu e opusul aparenței, ci pauza dintre ele. Momentul ăla în care nu mai joci nimic, nu mai explici nimic și, în sfârșit, poți respira.

Apoi, rămân cu întrebarea asta...

Dacă am ajuns să ne pozăm și sinceritatea, oare mai știm cum arată autenticitatea atunci când nu o vede nimeni?